Cezar Bolliac

Cezar Bolliac (1813 - 1881)

CUPRINS:
Cugetare
Şi ce-ar fi poezia?
Speranţa în ziua de mâine
Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
Alaiul unui cerşetor
Un suvenir
Deşertul mi-e o lume
Cele trebuincioase
Sonet
Zdrobită geme inima-n mine etc.

PEDEAPSA CU MOARTE

Gemea poporu-n curtea palatului Dreptății.
-Era o zi de august și gura răutății
Scrîșnea, se schidolea Voind să fete moartea.
Sclipea-ntre dinți mînia,
Plîngea, rînjea schiloadă, dar nu ieșea, pustia,
Căci legea o oprea.
O sală larg întinsă și-n roșu îmbrăcată
Își resfrîngea coloarea prin raza sîngerată,
Coloarea de tartar,
Pe searbedele fețe, bătrîne și zbîrcite,
Plecate către piepturi, cu frunțile-ncrețite
Țintind un act barbar.
P-un jelț ascuns sta unul de a-nsemnat păcatul
Pe-a inimii icoană: buhav, c-un ochi, spurcatul,
Rînjea rînjit uscat.
Cu cap de cucuvaie, cu gheare mituite,
Cu ochiul tras în sticle, în sticle îndoite,
Chiora pe vinovat.
Dup-amuțirea lungă citiră, mai citiră,
Își mai cătară-n barbă, gîndiră, mai șoptiră,
–Se scoal-ăl însemnat
Și-ncepe să vorbească:
„Boieri! Eu zic să moară,
Să moară vinovatul; căci moartea înfioară
Și trebui pilde-n stat.
Gîndiți c-avem și suflet! să facem răzbunare:
O cere omorîtul; o cere-n gura mare;
O cere din mormînt
Pedeapsa o dă legea ca să se corecteze
Acel ce face crima, — ca să se îndrepteze.
–Eu nu vorbesc în vînt.
– Eu nu sunt de părerea acelui Becaria;
Eu știu ce se cuvine; nu-mi place flecăria

Lui domnul Monteschiu,
Lamartine, Hugo, șaizeci dintr-o societate:
De-mi scapă-omorîtorul, eu voi, după dreptate,
Să-l osîndesc în fiu.”

II
Pălit de o durere adîncă, ne-mpăcată,
Pe care-o dă speranța cînd este înșelată,
Greșită-ntr-al său plan,
Se dobora pe fiare, flămînd, în baionete,
Cu mădulări rănite, cu coatele-ntre spete,
Un biet uitat țigan!
Se clătina de boală, de crudă disperare.
Cînd hotărîrea morții citiră-n adunare,
Suflarea-i se curmă.
Copii, soție, mumă deloc i se iviră.
Se-mpletici să cază; da-n spăngi îl sprijiniră
Și iar se întremă.

III
Gîndiți voi la durere? gîndiți voi vre odată
Că și țiganul ăsta e soț, e și el tată,
Va fi iubind ceva?
Se află și într-însul dorința-naintării;
–Căci firea nu a dat-o-n veci numai puterii;
–E-n om, natura sa.
Cum vreți voi ca țiganul, ce-n hulă se tîraște,
Cînd vede libertatea a fiilor ce-o naște,
A neamului său tot,
A lui și a soției; cînd știe c-o să fie
D-aci-nainte liber, asupra-i nu-i sclavie,
Stăpînii nu mai pot;
Va fi stăpîn pe timpu-i, va rîde cu natura,
S-o bucura de munca-i și va simți căldura
Ce Domnul a sădit în sînul de familii, în vorba asta: tată!
Să fie surd la toate? natura lui stricată,
Gîndiți că s-a răcit?
E crudă, crudă legea ce-apasă și strivește
Gîndirea zeității, mister ce cîrmuiește
Materie și spirit și face de suntem!
Amor și Libertate sunt legea Provedinței;
Sunt osia naturii; și cin’ le ia ființei,
–Urgie! anatem!
Statistica de crime nu poate să v-arate
–Pe cînd bîntuia răul pe om, societate,
Opincă și boier,
În zile de tortură, de țepe, sugrumare?
Și cînd era mai bine: în vremile barbare,
Sau azi cînd nu s-omoară, cînd n-avem nici hengher
Gîndiți la instituții, la școli, înnobilare,
La înlesnirea vieții, l-a țării destulare,
Ș-atuncea s-a stîrpit
Și crima și hoția.
E vițiul în prăvili;
D-aci se naște răul.
Curmați aceste stăvili
Ce revoltează omul și cel mai liniștit.
Ș-apoi țiganul ăsta e lucru, e avere,
Proprietatea voastră; el nu e în cădere
Să judece ca omul; nu poate a gîndi;
E vită brută: n-are nici drept, nici datorie;
Incult ca dobitocul ce paște în pustie;
Și prăvilile voastre nu pot a-l osîndi.
Cînd face vita moarte o osîndiți să moară?
–El a privit ciocoiul cum bate și doboară,
Lăsînd pe zile morții țiganii ce-i robește,
–Și nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,
I-au dat o armă-n mînă, cînd nu era în sine,
I-au zis: omoară-ți gîdea și eu te ocrotesc.
Tu mîine vei fi liber cu copilașii-n pace;
Îți dau de cheltuială, îți dau orice-ți va place,
Te-oi face negustor,
Te-oi face om pe lume; iar altfel, — vai de tine
Acuma dar alege-ți, ca ce-ai voi mai bine:
S-omori sau să te-omor?
Voi osîndiți țiganul ce, beat d-a lui dorință,
A săvîrșit o crimă.
Gîndiți, în conștiință,
Cine e mai mișel:
Țiganul ce omoară, omoară a da viață
Și lui și seminției, — sau voi carii de gheață,
Călcînd și instituții, îl omorîți pe el?
Voi osîndiți o crimă făcută în beție,
În disperații crude, în patimi, în mînie,
Cînd omul e nebun;
Ș-apoi, cu sînge rece, în bine, fericire,
Nempinși deloc de patimi, strigați c-o glăsuire
Că morții își răzbun?
Strigați: să moară omul! să moară-n agonie!
Vă duceți la biserici?
— Nu-i asta barbarie,
Să fiți neiertători?
–Cîrmuitori ai țării și ai societății,
Exemple-ai răzbunării și ai moralității?
Chiar voi omorîtori? Și unde se sfîrșește această răzbunare
După principul vostru? gîndiți voi o-mpăcare
În fiii ce trăiesc?
Voi singuri dați exemplu și-i invitați la ură,
Deschideți rană nouă prin nouă lovitură,
Dați sînge de privesc.
Cînd ziceți vorba: moarte! simțiți oari cum vibrează
în mumă, fii, prieteni ce plîng și sîngerează;
–Vedeți-i stînd la porți
Cu gurile în aer, cu ochii fără viață,
Cu brațele spre ceruri; îi trec sudori de gheață;
-Vedeți? ei sunt mai morți!
Voiești să dai exemplu ș-omori un om ce plînge!
Voiți să-mblînziți tigrii și îi hrăniți cu sînge!
Voiți a-i corecta
—Și îndemnați la crime!
— O! cu brutalitatea
Nu se civilizează deloc societatea;
Căci crima naște crimă și crima n-o-nceta.
Atîtea milioane ce dați pe la poliții,
La temniți și la paznici, la dorobanți, miliții,
L-atîtea născociri,
Nu pot ca să vă scape de astă barbarie?
Nu pot să ție omul nebun, sau în mînie,
De relele-i porniri?

IV
Mulțimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare.
Era o zi senină; era mărețul soare
Ajuns în culmea sa.
Juca pe cîmp copiii, mulțimea făcea glume;
Sileau și dregătorii țiganul să sugrume;
–Dar gîde nu era.
Puțin, și dorobanții un alt țigan găsiră,
L-aduseră în bice, și-n bice îl siliră
Să-nvețe-a sugruma.
Cînd se-nălță țiganul să scape de robie,
Răcneau și fii și rude, răcnea a lui soție
Și soțul își chema.
Căzu de trei ori robul din ștreangul infamiei;
Văzu de trei ori moartea în munca agoniei:
Zbiera fără puteri.
Mugea-necat în sînge, cu ochii scoși afară;
Se zvîrcolea ca șarpe și se zburlea ca fiară
Martirul în dureri.
Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,
Era uimit de spaimă și fără răsuflare
Fugea necontenit.
Priveliștea aceasta el nu o mai văzuse
Încă de cînd cu turcii.
De mult nu se produse
Revista de-ngrozit.

V
Buzăul șoptea nopții, spunea d-o grozăvie,
Plîngea pe unde luna, și cîinii pe cîmpie
Urlau neîncetat.
A doua zi, în aer, pe liniște, răcoare,
Sta, vînăt ca porumba, cu ochii albi în soare,
Țiganul spînzurat.

CUGETARE

Motto: Nous naissons, nous vivons, bergère,
Nous mourons sans savoir comment;
Chacun est parti du néant:
Ou va-t-il?... Dieu le sait, ma chère. (Voltaire)

Prieteni! priviţi zidul acela chinezesc,
Şi templii, elefanţii, colosuri egiptene,
Pagode suterane, pagode indiene,
Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,

Şi spuneţi, unde-i omul ce-odată le-a zidit?
Priviţi Memfis, Efesul, priviţi Babilonia,
Cetăţile gigantici din Indii şi Asia,
Cui vreţi a le şti vârsta din stilul ce-a pierit!

Priviţi! Sidonul, Tirul ce pe profeţi au dat;
Gândiţi l-a lor putere, pe lumea cunoscută;
-Cătaţi-le-ţi ruina! A! este prefăcută
'N acele elemente din care s-a creat!

Oari unde e mulţimea ce-atuncea le mărea?
Şi unde l-e comerţul? Unde le e oştirea?
Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea,
Ştiinţa, avuţia ce-atunci le înflorea?

Miraţi-vă-ţi acuma de cărămida lor!
Împleţi-vă-ţi muzeul de săpături, inscripţii!
Cătaţi chei d-alfabeturi! Croiţi-vă-ţi descripţii!
Râdeţi d-a lor credinţă, de epopeea lor!

Trei mii de ani vor trece si alţi pitici turbaţi
Vor popula deşerturi acuma neumblate.
Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate,
'Şi vor spune epopeea la altfel de-nvăţaţi.

................................................... ................................................... ................................................... ...................................................

Ca mâine-n aste templuri, palaturi şi cetăţi,
Locaş al veseliei, al pompei, al trufiei,
Săracul unde-aţintă p-ăl beat de bucurie
Şi unde desfrânarea se-mbată-n nedreptăţi,

Castori or să s-adune; maimuţele, jucând,
Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte;
Şi bufniţa, ciovlica, ţipând p-un colţ departe,
Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând...

ŞI CE-AR FI POEZIA?

Motto: Te privesc, şi urcă
De dragoste aprinsă,
Până la buzele mele inima.
P. Sutzos

I
Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II
Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta,
-Abstracţie-n simţire,
-Îşi pierd a lor gândire;
In tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ast vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.

SPERANTA IN ZIUA DE MAINE

Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!

Dar ast mâine oară când se ispraveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.

AI VREA, PRECUM SE VEDE, SA-TI MAI ADUCI AMINTE

Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
D-acea miniatură a sexului frumos,
D-a ei vioiciune, spirituasele-i cuvinte,
D-ocheada cea focoasă din ochiu-i amoros;

De ochii ei cei negri ce-ar sparge o-ntristare
A lumii toată în doliu, d-acel surâs ceresc
Ce veseleşte lumea ca ziua de sărbare,
De gestele-i vioaie şi timbrul îngeresc;

De buclel-ebenine, lucioase şi flotânde
Pe sânul d-alabastru, ca aripe de corbi
Ce fâlfâie pe bruma ninsorilor căzânde
Cu toată răsuflarea-i ce tu în drag absorbi? –

Pleca când am văzut-o, şi tremuram de frică;
Căci inima-mi sta gata cu dânsa a zbura.
Purta pe piept o cruce, o cruce mititica,
Pe care şi evreii părea c-ar săruta.
(1840, mai 26)

ALAIUL UNUI CERSETOR

Popor, faceţi loc! trece-un călător!
Un sfeşnic înainte ş-un preot după dânsul;
De săraci se duce un trist coşciug de lemn.
Înfăşurat în trenţe, un corp este într-însul,
Lacrime sau doliu tristarea nu însemn.
-Cei mari, vă plecaţi! trece-un cerşetor!

Bogaţilor, loc! trece-un călător!
Acel cerşetor care chiar ieri nu avea pâine,
Clopotul răsună, că a ajuns la port:
I-a încetat durerea şi grija pentru mâine;
Regii-s d'opotrivă cu cerşetorul mort.
Staţi, ţari şi cezari! trece-un cerşetor!

Loc! loc, suverani! trece-un călător!
Ţărâna-i se depune în urna veciniciei,
Unde concheranţii p-a lor o au depus,
Şi viermii putrejunei dau pânteci lăcomiei
-Sufletele toate se văd acolo sus.
Îndărăt, bogaţi! trece-un cerşetor!

Stăpânilor, loc! trece-un călător!
Vă trageţi, plecaţi capul, gătiţi-v-a răspunde:
Creatoru-ascultă pe cerşetorul mort.
Din câte-a tras aicea nimica nu ascunde;
-Greu or să răspundă acei ce griji nu port!
Tiranilor, loc! trece-un cerşetor!

UN SUVENIR

Nu, nu se uită lesne, când, din copilarie.
Cineva iubeşte precum te-am iubit eu;
Şi blestem pe aceia care, prin viclenie,
Mi-au amărât viaţa şi tot amorul meu.

Mânia mea din urmă, mândria-mi cea silită,
Când ai şti acuma cu ce preţ le plătesc,
Şi cât, sub faţa-mi rece, mi-e inima zdrobită,
Tu te-ai mira poate ca poci să mai trăiesc.

Aş geme la picioare-ţi, mi-aş arăta căirea!
Dar, ca să fiu vrednic în veci d-amorul tău!
Înec durerea-n mine, măcar că-mi văz pieirea
În rana ascunsă ce-o roade-un vierme rău.

Şi arburile,-ntocmai, ce focul mistuieşte
Şi îi suge sucul cu-ncetul şi p-ascuns,
-Când rădăcina-i arsă, când frunza-i gălbineşte,
Când cenuşa-i zboară, când focul l-a pătruns, -

Mai stă tot mândru încă şi capul nu îşi pleacă:
Stă cu braţe-ntinse zefirii înfruntând;
Priveşte însă vântul ce-acuma o să treacă,
Ş-o s-auzi un trosnet şi focu-i viforând.

DESERTUL MI-E O LUME

Deşertul mi-e o lume, cu chipul tău de faţă,
Şi lumea mi-e deşertă când vei să nu trăiesc.
În tine mi-am speranţa, în tine am viaţă,
Şi fără tine toate sunt negre, le urăsc;
Dar mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.

De sunt în adunare şi saltă veselia,
Când danţul se răpede pe pasuri de zefir,
Când nimfe trec, aleargă, aleargă bucuria,
De eşti ori nu cu mine, te-aduce-al meu delir
Şi eşti etern în minte-mi, ş-etern sunt fericit.

Ş-atuncea, ca un geniu, ca vie zeitate,
Cu păru-ţi cel de aur în unde resfirat,
Într-o mulţime rece, faci pieptul meu a bate;
Prin ceruri zbor atuncea, şi raiul am aflat,
Şi mi-eşti etern de faţă, ş-etern sunt fericit.

CELE TREBUINCIOASE

Un Talent va şi ştiinţă;
Concheranul, conştiinţă;
Diputatul, semeţie;
Ministrul, ipocrizie,

Şi un prinţ mărinimie.
Judele, va iscusinţă;
Preotul, va umilinţă,
Şi ostaşul, va credinţă.

O fetiţă, modestie;
Tânăra, cochetărie,
Ş-amorezul, va mândrie.

Galantului, trebuie stare
Bărbatului inimă mare,
Şi nevestii, viclenie.
Amorului, împiedicare;
Moralului, puţina sare;
Temătorilor, plimbare;
-Iar cornaţilor, răbdare,
Ş-orăşencii,- nobilare.

Astea toate, în credinţă,
Sunt de mare trebuinţă.

LA ANUL 1839

Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi ca-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!... Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere...
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!

ZDROBITA GEME INIMA-N MINE ETC.

Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.

Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?

De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu ma uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc...

Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.

Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.